Câteva considerații asupra soluțiilor de încălzire la lăcașele de cult monument istoric
În activitatea de specialist atestat în restaurarea monumentelor istorice în domeniul în care îmi desfășor activitatea – instalaţii termice și sanitare – am fost pusă în faţa multor provocări profesionale. Una dintre ele a fost – și încă este, deoarece nu am găsit o rezolvare mulţumitoare – încălzirea lăcașurilor de cult. Există mai multe aspecte ale problemei, care se influenţează reciproc. Unul dintre ele este aspectul financiar, legat de costurile de investiţie pe care le presupune realizarea unei instalaţii de încălzire. În acest sens, rezolvarea problemei are mai multe variante – de la donaţii ale enoriașilor, la sponzorizări din partea unor societăţi comerciale, investiţii ale parohiei sau ale forurilor superioare, mergând până la investiţii ale statului prin Ministerul Culturii sau Direcţiilor de cultură, eventual cu ajutorul fondurilor europene. Un alt aspect este cel tehnic, legat pe de o parte de rezolvarea sistemului interior de încălzire și pe de altă parte de accesul la resurse energetice.
Soluția de încălzire depinde în mod esențial de sursa de finanțare pentru investiție – nu de puține ori o biserică a fost echipată cu o instalație de încălzire cu radiatoare donate, racordate la o centrală termică, funcționând cu gaze sau cu lemne, după caz. În unele din aceste cazuri, în cele fericite, părintele paroh a beneficiat de consilierea unui enoriaș cu pricepere sau cu pregătire în domeniu, iar instalațiile au fost executate îngrijit, cu respectarea normelor tehnice în vigoare. Evident, există și contraexemple în care, în lipsa specialistului, soluțiile puse în practică s-au dovedit a fi nu cele mai... potrivite – e suficient să amintesc cazul mediatizat al bisericii din Târgu Jiu în care sfinții pictați în altar au fost “ciuruiți” de kitul de evacuare gaze arse al unei centrale termice murale, sau biserici cărora le-au fost donate și montate ventiloconvectoare sau aparate de aer condiționat în cele mai bizare poziții... Iar aici se deschide o altă ramură a discuției, cea tehnică. Cu multe rămurele disjuncte.
Este oare soluția de încălzire cu radiatoare una potrivită? Pregătirea mea spune că nu. Lăcașurile de cult sunt (în general) spații înalte, în care soluția de încălzire cu corpuri statice nu este chiar cea mai eficientă. Căldura degajată se acumulează la partea superioară, iar durata pînă la care în zona ocupată se obține o temperatură confortabilă este mare. Și ne reîntoarcem la aspectul financiar – am întâlnit 2 tipuri de lăcașuri de cult, categorisite (hai să zic așa) după modul de funcționare: biserici de parohie, care sunt folosite sâmbăta, duminica și în celelalte zile de sărbătoare, dar care în timpul săptămînii sunt închise, respectiv neîncălzite, și biserici din cadrul unor mănăstiri (sau nu neapărat), care sunt folosite permanent. Dacă în acest ultim caz încălzirea cu corpuri statice poate crea în cele din urmă confortul termic cerut, în primul caz, al bisericilor încălzite rar, efectul se obține într-un mod costisitor, neeconomic.
Fără doar și poate, o strană lipită de un convectoradiator cald e mai “plăcută” decât una dintr-o biserică neîncălzită (a nu se judeca afirmația altfel decât sub aspect strict tehnic, vorbim despre instalații de încălzire). Dar ce înseamnă “mod costisitor, neeconomic”, când parohia oricum nu-și permite să țină permanent încălzită (la o temperatură de 10...12 grade C) biserica? Pe de-o parte de ce s-o țină, dacă e închisă oricum în timpul săptămânii? Dar dacă n-ar fi, oare ar avea cu ce s-o încălzească? Sau oare e invers – e închisă pentru că nu poate fi încălzită (printre altele)?
Din punctul meu de vedere, modul acesta de încălzire – cu radiatoare, pornite doar când și când – este neeconomic dacă este comparat raportul dintre costul energetic și perioada de funcționare cu același raport calculat în condiții de funcționare continuă. Dar o parohie care are în exploatare o astfel de biserică nu poate face o astfel de comparație. Acolo este vorba doar de beneficiile pe care o astfel de instalație de încălzire le aduce enoriașilor care vin la slujbă.
Altfel se pune problema în cazurile lăcașurilor de cult care sunt utilizate (și încălzite) continuu. În această situație mi se pare evident că soluția de încălzire cu corpuri statice este mai puțin potrivită (atât tehnic, cât și financiar) decât cea cu radiație. Încălzirea cu radiație ar putea fi fie prin pardoseală radiantă, fie cu radianți montați la plafon. Încălzirea cu radiație de pardoseală se poate realiza tehnic fie prin încălzire cu conducte cu agent termic, fie prin încălzire cu energie electrică. Fără a intra în detalii, folosirea energiei electrice ca sursă de încălzire directă (așa cum ar fi încălzirea prin pardoseală cu plasă electrică încălzitoare) duce la unul dintre cele mai mari costuri per kWh. Calculele (făcute ce e drept înaintea liberalizării pieții energiei electrice) arătau un raport în jurul valorii de 1/3 între un kWh produs cu gaze naturale față de unul produs direct cu energie electrică. Deci încălzirea electrică prin pardoseală ar ieși din discuție foarte repede din cauza costurilor mari de exploatare, chiar și în situația în care lăcașul de cult nu beneficiază de altă sursă energetică în zonă. Încălzirea cu radianți ceramici montați la plafon ar putea fi o soluție convenabilă în cazul în care există posibilitate de racordare la sistemul de distribuție al gazelor naturale. Doar că această soluție a fost exclusă prin precizarea din art. 166 din Ord. ANRE nr. 89/2018, în conformitate cu care se interzice amplasarea radianților cu flacără deschisă în clădirile civile (nu comentez aici justețea acestei prevederi cu caracter obligatoriu, deși tot îmi vine să o fac – ar fi putut fi cu caracter de recomandare, împreună cu impunerea unor măsuri corecte de detecție și prevenție în caz de utilizare; s-a preferat interzicerea, fiind mai simplu de aplicat). Și rămâne în discuție încălzirea prin pardoseală cu agent termic.
Care ar fi foarte bună, doar că realizarea ei înseamnă intervenții la pardoseala bisericii. Iar acestea sunt lucrări costisitoare. Și care, pe ici, pe colo, s-au mai făcut, în special în cazul în care lăcașul de cult a beneficiat de lucrări mai ample de restaurare.
Dar încălzirea prin pardoseală este un sistem care, pentru a fi eficient, trebuie menținut în funcțiune permanent. Pentru că este un sistem cu răspuns lent, cu inerție mare. Or, funcționarea permanentă înseamnă în primul rând bani – menținerea oricărei temperaturi interioare mai mari decît în exterior însemnă mai mulți bani decît nicio încălzire. În cariera mea am fost pusă și în fața acestei probleme – să proiectez o instalație de încălzire care să nu coste ulterior nimic pentru a funcționa. Mi-e teamă că nu am găsit încă soluția. Însă am încercat să explic că între a face 12 grade cu radiatoare pornite sîmbătă și oprite duminică și a ține aceleași 12 grade continuu cu pardoseală radiantă nu e chiar mare diferență. Teoretic. Pentru că practic, diferența este că dacă nu sunt bani, instalația nu se pornește. Chiar dacă “vine UE” și dă bani pentru restaurarea în care este cuprins și sistemul de încălzire prin pardoseală.
Pentru a completa discuția, atât tehnic cât și financiar, ar mai trebui luată în calcul sursa instalației de încălzire. O instalație de încălzire a unui lăcaș de cult care beneficiază de proximitatea sistemului de distribuție a gazelor naturale este cel mai simplu de executat. În fapt, în toate bisericile pentru care am lucrat și care “aveau gaze pe stradă” exista instalație de utilizare în interior. Astfel încît o centrală termică murală ar fi o soluție ușor de aplicat la prima vedere. Dar la o privire mai atentă se constată că, pentru a fi evitate situații ca aceea de la Târgu Jiu (care, din păcate, nu e nici pe departe singura) în care centrala se montează în altar, de multe ori nu există alt loc. Am întîlnit situații în care, în urma restaurării (și deci trecând prin procesul de obținere a diverselor avize și a autorizației de construire) am fost nevoită să renunț la o centrală murală în funcțiune de câțiva ani, amplasată într-un pridvor generos, deoarece s-a considerat acel spațiu “cale de evacuare”. Astfel încât, pentru îndeplinirea condițiilor de siguranță, centrala termică trebuie montată în multe cazuri într-o altă construcție, separată de lăcașul de cult. Această altă construcție poate exista sau nu – și iar apar aspecte de tip financiar. În foarte multe situații însă nu există racord la rețeaua de distribuție a gazelor naturale și rămân posibile surse doar energia electrică și combustibilii solizi. Folosirea directă a energiei electrice e scumpă, cum am expus mai sus.
Teoretic ar fi varianta unei pompe de căldură, însă în acest caz finanțarea externă devine obligatorie, valorile de investiție fiind mult mai mari, chiar în cazul unei pompe aer-apă care presupune investiția cea mai mică din gama pompelor de căldură. În plus, de foarte multe ori branșamentul sau chiar rețeaua stradală de distribuție a energiei electrice nu poate suporta fără investiții noi o putere mare cum ar fi necesarul pentru încălzirea unei biserici. Astfel încât se ajunge la cazurile (frecvente) în care este utilizată o centrală cu combustibil solid – lemne. Care are avantajul că poate primi sponsorizări “în natură” pentru funcționare. Dar și o mulțime de dezavantaje, printre care necesitatea prezenței permanente a unei persoane pentru exploatare. Astfel încât apare destul de evident că singura utilizare a unei centrale termice pe lemne este aceea a unei instalații interioare cu radiatoare, nu cu pardoseală radiantă. Astfel se închide cercul condiționărilor și al posibilităților de realizare a unei instalații de încălzire a unui lăcaș de cult.
Ca o concluzie – mi se pare că subiectul încălzirii lăcașurilor de cult este unul nu îndeajuns de discutat și nu îndeajuns de reglementat.
Ce s-ar putea face: un ghid cu descrierea modalităților acceptabile de abordare a problemei, (un prim pas pentru elaborarea unui normativ?) elaborat de specialiști în instalații și de arhitecți cu experiență în restaurări. Și eventual prezentat și însușit de reprezentanți ai cultelor, deoarece aceștia din urmă ar trebui să conștientizeze faptul că au fost (prea dese, din păcate) situații în care slujitori ai bisericii, mânați de bune intenții dar complet neavizați, au adus prejudicii monumentelor ce le au în temporară folosire și grijă prin intervenții mai puțin fericite – și nu este vorba doar de instalațiile de încălzire. Până la urmă, scopul nostru final este tocmai protejarea acestui patrimoniu.
Ruxandra Staicu - Inginer instalații, specialist atestat specialitatea D, domeniul 5
