Arcul de Triumf din București: Istoria politică a arhitecturii unui monument

La 1 decembrie 1918, prin Proclamaţia de la Alba Iulia a Adunării Naţionale "a poporului român din Transilvania, Banat şi Părţile Ungariei”, care pecetluia, "pentru toate veacurile”, "unirea acestor provincii româneşti cu Ţara mamă şi cu celelalte surori alipite ei”, se înfăptuia România Mare. În aceeaşi zi, consfinţind sfârşitul victorios al Primului Război Mondial, armatele română, franceză şi engleză, comandate de regele Ferdinand şi generalul Berthelot, îşi făceau intrarea în Bucureşti.

Încoronarea lui Ferdinand şi a Mariei ca suverani ai României Mari avea să aibă loc patru ani mai târziu.
Comisiunea pentru Organizarea Serbărilor Încoronărei, înfiinţată cu acest prilej în vara anului 1920, hotăreşte să ridice două monumente comemorative: Catedrala Reîntregirii Neamului, la Alba-Iulia şi Arcul de Triumf, la Bucureşti.
Catedrala urma să adăpostească slujba încoronării, iar Arcul, să primească intrarea triumfală în capitala ţării a primului rege al României întregite.

---

1920 -1922

Prin Convenţiunea încheiată la 17 martie 192, elaborarea proiectelor şi conducerea lucrărilor Arcului au fost încredinţate arhitectului Petre Antonescu.

Lucrările au fost executate de Întreprinderile Generale Technice Inginer Tiberiu Eremie şi au costat cam 3 milioane de lei. Arcul a fost inaugurat în dimineaţa de 16 octombrie 1922, a doua zi după încoronarea de la Alba-Iulia.
 Pentru că timpul era scurt, Comisiunea Încoronărei hotărâse, la cererea lui Petre Antonescu, ca execuţia să aibă doar parţial un caracter definitiv (1). Aşa că în 1922, Arcul era o construcţie cu structura din beton armat şi cărămidă, îmbrăcată provizoriu cu elemente de stucatură pe un schelet uşor din lemn.

Dintre elementele de parament, definitiv fusese realizat, din granit de Deva, doar soclul (2). Opt statui (3) din ipsos înalte de cinci metri şi jumătate, figuri simbolice ale istoriei militare a României, decorau pe faţadele de nord şi sud, la baza lor, masivele ce susţineau arcul: un soldat roman şi unul dac, oşteni ai lui Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, pandurul oastei lui Tudor, dorobanţul războiului pentru independenţă şi ostaşul războiului de reîntregire. Lucrările aparţineau sculptorilor Storck, Spaethe, Medrea, Paciurea, Severin, Jalea, Iordănescu şi Măţăuanu. Statuile, perechi, încadrau steme şi trofee de epocă. Ele erau însoţite de anii 101 (primul război daco-roman), 107 (cucerirea şi colonizarea Daciei), 1394 (bălia de la Rovine), 1475 (bătălia de la Vaslui), 1601 (uciderea lui Mihai Viteazul), 1821 (revoluţia lui Tudor Vladimirescu), 1877 (Independenţa), 1916 (intrarea României în război) şi de texte compuse de Vasile Pârvan şi Dimitrie Onciul. Sus, deasupra statuilor, pe ambele faţade, erau săpate cuvintele REGELUI GLORIE (în stânga) şi EROILOR GLORIE (în dreapta).
 Pe frontispiciile de deasupra deschiderii centrale, se aflau scrise cu litere aurite două texte ale lui Iorga:

DUPĂ SECOLE DE SUFERINŢE CREŞTINEŞTE ÎNDURATE ŞI LUPTE GRELE PENTRU PĂSTRAREA FIINŢEI NAŢIONALE, DUPĂ APĂRAREA PLINĂ DE SACRIFICII A CIVILIZAŢIEI UMANE, SE ÎNDEPLINI DREPTATEA ŞI PENTRU POPORUL ROMÂN PRIN SABIA REGELUI FERDINAND, CU AJUTORUL ÎNTREGEI NAŢIUNI ŞI GÂNDUL REGINEI MARIA (pe faţada de nord)

şi

LIBERATOR DE NEAM ŞI ÎNTREGITOR DE HOTARE, PRIN VIRTUTEA OSTAŞILOR SĂI, VREDNICI URMAŞI AI EROILOR CREŞTINĂTĂŢII, FERDINAND I, DOMN ŞI REGE AL ROMÂNILOR, ŞI-A FĂCUT INTRAREA LA 16 OCTOMBRIE 1922 ÎN CETATEA SA DE SCAUN A BUCUREŞTILOR, DUPĂ ÎNCORONAREA LA ALBA-IULIA
 (pe faţada de sud).

Cheia arcadei era marcată, pe ambele faţade, de coroana regală în bronz aurit. Faţadele laterale cuprindeau
procla- maţiile regelui Ferdinand date cu prilejul intrării României în război şi al încoronării de la Alba Iulia:

BUCUREŞTI, 14/27 AUGUST 1916.
ROMÂNI, RĂZBOIUL CARE DE DOI ANI A ÎNCINS TOT MAI STRÂNS HOTARELE NOASTRE A SDRUNCINAT ADÂNC VECHIUL AŞEZĂMÂNT AL EUROPEI ŞI A ÎNVEDERAT CĂ PENTRU VIITOR NUMAI PE TEMEIUL NAŢIONAL SE POATE ASIGURA VIAŢA PAŞNICĂ A POPOARELOR. PENTRU NEAMUL NOSTRU, EL A ADUS ZIUA AŞTEPTATĂ DE VEACURI DE CONŞTIINŢA NAŢIONALĂ, ZIUA UNIREI LUI. DUPĂ VREMURI ÎNDELUNGATE DE NENOROCIRI ŞI DE GRELE ÎNCERCĂRI, ÎNAINTAŞII NOŞTRI AU REUŞIT SĂ ÎNTEMEIEZE STATUL ROMÂN PRIN UNIREA PRINCIPATELOR, PRIN RĂZBOIUL INDEPENDENŢEI, PRIN MUNCA LOR NEOBOSITĂ PENTRU RENAŞTEREA NAŢIONALĂ. ASTĂZI NE ESTE DAT NOUĂ SĂ ÎNTREGIM OPERA LOR, ÎNCHEGÂND PENTRU TOTDEAUNA CEEA CE MIHAI VITEAZUL A ÎNFĂPTUIT NUMAI PENTRU O CLIPĂ: UNIREA ROMÂNILOR DE PE CELE DOUĂ PĂRŢI ALE CARPAŢILOR.
DE NOI ATÂRNĂ ASTĂZI SĂ SCĂPĂM DE SUB STĂPÂNIREA STREINĂ PE FRAŢII NOŞTRI DE PESTE MUNŢI ŞI DIN PLAIURILE BUCOVINEI, UNDE ŞTEFAN CEL MARE DOAR- ME SOMNUL LUI DE VECI.

ROMÂNI, ÎNSUFLEŢIŢI DE DATORIA SFÂNTĂ CE NI SE IMPUNE, HOTĂRÂŢI SĂ ÎNFRUNTĂM CU BĂRBĂŢIE TOATE JERTFELE LEGATE DE UN CRÂNCEN RĂZBOIU, PORNIM LA LUPTĂ CU AVÂNTUL PUTERNIC AL UNUI POPOR CARE ARE

CREDINŢA NECLINTITĂ ÎN MENIREA LUI.

NE VOR RĂSPLĂTI ROADELE GLORIOASE ALE IZBÂNDEI. CU DUMNEZEU ÎNAINTE! FERDINAND (la est) şi ALBA IULIA, 15 OCTOMBRIE 1922. ROMÂNI, CU ADÂNCĂ EMOŢIUNE PRIMESC ÎN CHIP SOLEMN ACEASTĂ COROANĂ MOŞTENITĂ DE LA NEUITATUL ŞI ÎNŢELEPTUL MEU UNCHIU, CA UN SIMBOL AL VITEJIEI ROMÂNEŞTI ŞI AL UNIRII ÎNTRE DOMN ŞI ŢARĂ. PLINĂ DE STRĂLUCIRE S’A AŞEZAT ACUM 41 DE ANI PE CAPUL PRIMULUI REGE AL ROMÂNIEI, DUPĂ RĂZBOIUL DE INDEPENDENŢĂ ŞI PROCLAMAREA REGATULUI. ATOTPUTERNICUL NE-A ÎNVREDNICIT S’O VEDEM ŞI MAI STRĂLUCITĂ ASTĂZI, CÂND, ÎN URMA GRELELOR LUPTE PURTATE DE ÎNTREAGA SUFLARE ROMÂNEASCĂ, EA SIMBOLIZEAZĂ ÎNDEPLINIREA ACELUI MARE ŞI SFÂNT DOR SECULAR: UNIREA TUTUROR ŢĂRILOR LOCUITE DE ROMÂNI.

DEA DOMNUL CA ACEASTĂ COROANĂ ÎMPREUNĂ CU ACEEA A SCUMPEI MELE SOŢII ŞI VREDNICĂ TOVARĂŞĂ DE MUNCĂ ŞI SUFERINŢĂ PENTRU BINELE OBŞTESC SĂ ÎNCUNUNEZE DIN NEAM ÎN NEAM PE IUBIŢII NOŞTRI URMAŞI, ÎNTR-O ROMÂNIE PURUREA GLORIOASĂ ŞI FERICITĂ. SUS INIMILE! ŞI SĂ GLĂSUIM DUPĂ CHIPUL STRĂMOŞILOR: ACEASTA ESTE ZIUA PE CARE A FĂCUT-O DOMNUL, SĂ NE BUCURĂM ŞI SĂ NE VESELIM ÎNTR’ÎNSA. ŞI UNII PE ALŢII SĂ NE ÎMBRĂŢIŞĂM.

SĂ ZICEM „FRAŢILOR” ŞI CELOR CE NE URĂSC PE NOI. SĂ IERTĂM TOATE PENTRU SFÂNTA UNIRE. AŞA SĂ FIE! FERDINAND* (la vest).

Pe bolta Arcului, erau rânduite denumirile locurilor unor mari bătălii : MĂRĂŞEŞTI, PLEVNA, GORĂSLĂU, ŞELIMBERG, CĂLUGĂRENI, ROVINE, TISA, MĂRĂŞTI.

La naşterea bolţii, deasupra trecerilor laterale, două medalioane în bronz înfăţişau chipurile suveranilor: Ferdinand, cu cască de război, la vest, şi Maria, ca soră de caritate, la est.

*Conform textelor originale ale Proclamaţiilor, aflate în Arhivele Statului, conform lucrărilor de specialitate ale lui
I. Popescu-Băjenaru şi Const. Kiriţescu, conform materialelor din arhiva Direcţiei Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice, citate, toate, în Note. Între textele oferite de aceste surse există foarte mici deosebiri şi ele vizează, mai ales, semnele de punctuaţie, care, oricum, pe Arc, nu erau marcate.

Încă înainte de a fi construit, Arcul a avut adversari vehemenţi.

“Împotriva prevederilor ce formulasem, cerând să se accelereze chiar serbările încoronării [...] stăruiam să se amâne înfăptuirea, pretinsă definitivă, a monumentelor menite să eternizeze serbarea. Cu prilejul ei propuneam să se puie numai piatra fundamentală a viitoarelor monumente, înlocuite pentru încoronare printr’un baldachin în aer liber la Alba-Iulia şi o poartă triumfală ocazională la Şosea” avea să amintească mai târziu criticul de artă Al. Tzigara-Samurcaş (4).

“Prin numeroase articole în presă, prin scrisori deschise, adresate celor mai înalţi factori răspunzători, am căutat să arăt, de la început, enorma greşeală ce se comitea aprobându-se planurile misterioase ale d-lui Antonescu, care era executorul şi controlorul propriilor sale elaborate. Cu toată stăruinţa depusă, n’am izbutit decât să împing arcul cu 2 kilometri dincolo de Piaţa Victoriei [...], conştient fiind însă că prin mutarea arcului nu se atenuase monstruozitatea lui”, rezumă tot el (5).

Bătălia nu fusese însă nici pe departe pierdută. Căci, spune Samurcaş, “de îndată ce entuziasmul inerent marilor zile de sărbătoare s’a risipit, cei mai mulţi au început să se convingă de greşeala comisă, aderând la teza ce susţinusem” (6). Era adevărat. La doar câteva luni de la inaugurarea Arcului, ziarele scriau : “Mai întâiu, n’are proporţii. E prea înalt şi prea puţin lat. Îţi face impresia unei porţi colosale, din care îi lipsesc aripile. Apoi, statuele, oh! statuele: grosolane, hidoase, nearmonice, nu la locul lor” (7) şi, chiar sub semnătura lui Cezar Petrescu, “un falnic monument de prost gust” (8).

---

1923 -1936

Construită în graba încoronării din materiale provizorii, faţada Arcului se va degrada rapid. După numai trei luni şi jumătate de la inaugurare, la o adresă a Preşedinţiei Consiliului de Miniştri care invită Primăria „de a lua asupra Comunei conservarea Arcului de Triumf” (9), Primăria “informează că îşi asumă această sarcină, cu condiţiunea însă ca lucrarea să fie mai întâi adusă în bună stare” (10).

De fapt, nicio instituţie nu îşi doreşte Arcul. La 26 octombrie 1923, Comisiunea pentru Organizarea Serbări-lor Încoronărei încunoştiinţează Preşedinţia Consiliului de Miniştri că lucrările “nu mai pot fi continuate sub controlul agenţilor tehnici ai Ministerului de Comunicaţii” (11) şi propune “ca continuarea acestor lucrări să treacă sub controlul Departamentului Cultelor şi Artelor” (12).

Preşedinţia se adresează Ministerului Cultelor şi Artelor (13), care însă refuză (14) („avem onoarea a vă aduce la cunoştinţă că Ministerul nu poate lua asupra îngrijirea acestui arc, îngrijire care, după părerea noastră, cade în sarcina Primăriei Oraşului Bucureşti”).

La 28 mai, Consiliul de Miniştri revine (15), cerând Ministerului Cultelor şi Artelor ca, înainte de a preda Arcul Primăriei, “să binevoiţi a dispune ca reparaţiile citate să se facă din fondurile şi sub controlul agenţilor tehnici ai acestui Departament”. Dar Ministerul “nu are nici fonduri, nici personal tehnic” şi sugerează (16): “De altfel, credem că această lucrare trebuie făcută de Comisiunea de Încoronare”. Dar “cum Comisiunea Serbărilor Încoronărei a lichidat, urmează în mod logic ca Primăria Oraşului Bucureşti, în raza căruia cade Arcul de Triumf, să ia asupră-şi reparaţiunile ce necesită acest monument”, crede Consiliul de Miniştri (17).

Primăria nu acceptă şi, apelând la simţăminte patriotice, atacă patetic (18): “avem onoarea a reaminti că acest monument care trebuea să simbolizeze veacuri întregi, ca un bloc de piatră indestructibilă triumful cauzei sfinte a Unirei tutulor Românilor, a fost făcut din paiantă cu ipsos, dând încă de la început impresia unei parodii de monument destinat desagregărei imediate. În aceste condiţiuni Primăria nu poate accepta sub nici un cuvânt această moştenire în starea în care se găseşte şi vă rugăm să binevoiţi a dispune a se lua mai întâi cel puţin măsurile urgente pentru refacerea lui definitivă de Stat, Comuna neavând fonduri pentru acest monument care trebuie să fie al României întregite”.
Şi, deşi “Ministerul Cultelor şi Artelor e de aceeaşi părere cu Primăria Capitalei” (19), Preşedinţia Consiliului de Miniştri hotărăşte (20): “Consiliul - dat fiind că monumentul se află în raza oraşului - a decis ca Primăria Capitalei să ia asupră-şi conservarea lui. În ce priveşte cheltuielile necesare reparaţiunilor ele vor face obiectul unor deschideri de credit speciale, pe cari Primăria le va solicita Minsterului de Finanţe”. Dar deschiderea de credit se va produce abia peste trei ani. Până atunci, Arcul continuă să se degradeze. Despre “dărăpănarea Arcului” scrie şi Iorga (21). Iar profesorul G. Ionescu Siseşti spune (22): “streinii fac din arc simbolul dezechilibrului dintre pretenţiile şi mijloacele noastre”.


În toamna anului 1925, Arcul de Triumf a fost trecut Ministerului de Lucrări Publice. În acest cadru, lucrările sunt reluate,
tot sub conducerea arhitectului Petre Antonescu (23). Dar, după ce se consumă un milion şi jumătate construindu-se
patru metri din placajul bazei (24), ele se opresc, dând din nou prilejul să se scrie: “o monstruozitate, o complectă batjocură [...] mai mult decât un scandal, o impietate”(25), “o insultă în beton armat svârlită biruinţei unui neam întreg” (26).
În 25 august 1927, Arcul trece de la Ministerul Lucrărilor Publice la Ministerul Domeniilor şi Agriculturii. De construit,
nu se construieşte însă nimic, deşi la 14 aprilie 1927, cu trei luni înainte de moartea regelui Ferdinand, Adunarea Deputaţilor votase o lege prin care “se deschide pe seama Preşedinţiei Consiliului de Miniştri un credit extraordinar de 30.000.000, pentru ridicarea în Capitala Ţării a unui monument în amintirea războiului independenţei şi pentru glorificarea proclamării acestui mare eveniment”. Formularea, echivocă, lasă loc de discuţii: care monument? Mai ales că ziarele scriu în continuare: “Arcul de triumf nu merită să fie reparat. El trebuie dărâmat şi refăcut. Aşa cer onoarea şi jertfele făcute de acest popor” (27).

O violentă campanie de desfiinţare a Arcului este condusă de acelaşi Al. Tzigara- Samurcaş. În toamna anului 1928, el scria (28): “Dărâmarea monstrului de la Şosea se impune cât mai neîntârziat, ca să nu avem şi alte victime de înregistrat. Umflat de furtună, hidosul schelet, învăluit în giulgiul zdrenţuit de urgia vremii şi a contimporanilor, se va prăbuşi pe neaşteptate dând, în fine, satisfacţia cuvenită opiniei publice, atâta vreme ultragiată”. Şi propune (29): “Acum s’ar cuveni să chibzuim dacă nu ne-a şedea mai bine, faţă de aliaţi mai ales, să renunţăm la refacerea arcului, după ce ne-am satisfăcut în parte cel puţin vanitatea. [...] Iar dacă, în ciuda raţiunii, ideea arcului ar triumfa totuşi, [...] luând drept model direct arcurile de tri- umf ale lui Traian sau ale celorlaţi împăraţi, să ridicăm o poartă triumfală [...], în proporţiile şi în stilul prototipurilor clasice. [...] Oricât de ademenitoare, această soluţie ar fi aplicabilă numai în cazul când oficialitatea hotărîtoare n’ar renunţa la ideea triumfală a arcului, iar opinia publică nu ar protesta.
Cu riscul de a rămâne singur, ca în 1921, voi emite o altă propunere [...]. În locul sfinţit prin intrarea triumfală în Capitala României Mari să se ridice monumentul Regelui Ferdinand, simbolul întregirii neamului românesc”.

Replica, dură, vine chiar din partea lui Antonescu (30): „Arătând lumei înfăţişarea puţin simpatică a ruinărei aparente de la Şosea, tristul personaj al zilelor de ocupaţie germană îndrăzneşte să ne îndemne la săvârşirea unei fără de legi. [...] Trebue dat
jos Arcul de Triumf? Nu ţi se pare imprudent, d-le Tzigara, ca tocmai d-ta care a doua zi după războiu, ai fost scos ca indezirabil din Comisia Monumentelor Istorice să ceri dărâmarea istoricului monument al Victoriei? Şi crezi că tocmai detectivul Kaizerului o să ne înveţe pe noi ce să facem cu monumentele istorice ale sfântului războiu de întregire?”. Dar detectivul descoperă printre lucrările elevilor cunoscutei École Nationale Supérieure des Beaux-Arts din Paris un proiect cu care Arcul bucureştean avea destule asemănări şi acuză (31): “Departe de a fi original, planul D-lui Antonescu nu este decât plagierea proiectului unui elev”.
Între timp, chestiunea dărâmării Arcului se pune şi în cadru oficial.

Încă din 13 august 1928, pe lângă Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, ce patrona atunci monumentul, se instituise Comisiunea Arcului de Triumf.
Din Comisiune face parte şi Tzigara- Samurcaş. Şi în şedinţa de constituire din 24 octombrie 1928, cu ajutorul lui I. Costinescu, primarul Capitalei - care susţine că defunctul prim-ministru Ion C. Brătianu şi însuşi regele Ferdinand îi ceruseră dărâmarea Arcului -, Samurcaş reuşeşte să-şi impună, parţial, punctele de vedere demolatoare. Doar că, numai peste două săptămâni, guvernul (liberal) cade. Ion Mihalache, noul ministru al Domeniilor şi, drept urmare, noul preşedinte al Comisiunii, nu pare dispus să ia vreo iniţiativă, dar în şedinţa din 14 ianuarie 1929 a Camerei, deputatul Vasilescu Nottara interpelează (32): “Am onoarea a întreba pe D-l Ministru de Domenii ce inteţiune are asupra menţinerii ruinelor Arcului de Triumf de la Şoseaua Kiseleff şi dacă nu crede că ar fi momentul să se proceadă la dărâmarea acestor ruini, având în vedere pe de o parte lipsa de gust estetic în care a fost conceput, pe de altă parte faptul că starea în care se află astăzi, în loc să reprezinte simbolul gloriei naţionale, reprezintă simbolul guvernărilor dezastruoase din ultimii zece ani”. Mihalache ia notă şi convoacă pe data de 5 mai, în a doua şedinţă, Comisiunea Arcului de Triumf. Membrii Comisiunii au păreri divergente (33). Tzigara-Samurcaş se pronunţă din nou împotriva Arcului, pe care îl consideră “o sfidare faţă de naţiunile aliate, care nu au Arc de Triumf” şi, cu perseverenţă, propune aceleaşi trei variante: dărâmarea sa, construirea, peste baza actualului arc, a unui grup sculptural (pentru care depune chiar şi o schiţă) sau realizarea unei copii după un arc roman, “arătând prin aceasta, legătura noastră cu romanii”.

A. Mavrodi, deşi “un admirator al D-lui Arh. Petre Antonescu”, pe care “îl consideră un distins artist al nostru”, preia ideea şi îi recomandă acestuia “să studieze şi un Arc Roman”, “fiind convins că ar place mai mult şi publicului”. Lui Petre Antonescu “i se pare monstruoasă ideea de a dărâma monumentul sub care a trecut armata victorioasă în cap cu Regele Ferdinand, [...] primul Rege al tuturor Românilor”. Pe de altă parte, “ideia de a face un arc în stil clasic roman e fundamental greşită, deoarece nu a fost niciodată vorba să comemorăm latinitatea noastră [...], ci să slăvim victoria cea mare a Istoriei noastre. [...] În loc de a copia o artă de acum 2000 de ani, bună pentru vremurile acelea, trebuie să ne afirmăm voinţa de a avea o artă a generaţiilor ce au făcut România Mare. Această artă nu este arta romană, ci artă românească, după cum limba noastră nu mai e cea latină ci cea românească. Făcând din monumentele noastre nişte copii servile după altele, ar fi să dăm un brevet de incapacitate generaţiei de azi, care s’a dovedit a fi aceea a înfăptuirilor celor mai mari din istoria noastră”.

Şi Antonescu aminteşte că “toţi oamenii de specialitate s’au pronunţat, în mod unanim, pentru terminarea Arcului în forma care există”. Dar, cu prevedere, adaugă, aşa cum consemnează procesul-verbal al şedinţei, “cu mici modificări propuse chiar de Domnia sa”. El respinge acuzaţiile de plagiat, remiţând Comisiunii scrisori elogioase semnate de arh. Labro, elevul de odinioară, şi arh. Defrasse, preşedintele Societăţii Arhitecţilor Francezi. Cât despre temerile privind re- zistenţa Arcului, “d-l Antonescu mai arată că s’a indus opinia publică în eroare, făcând-o să creadă că Arcul e aşa de slab clădit încât stă să cadă, fiind construit din şipci şi ipsos, pe când, de fapt, el stă pe bază de piatră şi are structura complet executată din beton armat, iar exteriorul ce
se ruinează e o simplă îmbrăcăminte, făcută de la început provizoriu, din lipsă de timp”.


În sprijinul lui Antonescu se exprimă toţi ceilalţi membri ai Comisiunii prezenţi (arh. Paul Smărăndescu, arh. N. Nenciulescu şi Gral. C. Tănăsescu, delegat al Ministerului de Război); prin scrisori trimise Comisiunii, pictorul Gh. Mirea şi arh. Ghica- Budeşti, “îşi menţin părerile enunţate în prima şedinţă şi aduc elogii proiectului”. După şedinţă, Mihalache înaintează Preşedinţiei Consiliului de Miniştri un referat (34) (“Date fiind însemnătatea naţională-istorică a acestui Monument, cât
şi îngrijorarea opiniei publice, cu nesfârşitele polemici ce se ivesc în privinţa terminărei sale - dând naştere la tot felul de legende - şi efectul fără îndoială penibil pe care starea sa actuală de părăsire îl produce [...], chestiunea trebuie să primească fără întârziere o soluţiune demnă şi Vă rog, Domnilor Miniştri, să binevoiţi a hotărî cele ce veţi găsi cu cale”) însoţit de un scurt istoric şi de procesul verbal al şedinţei. Dar Consiliul nu hotărăşte nimic; primele semne ale marii crize economice apăruseră deja.


Pe data de 7 iunie 1930, a doua zi după revenirea lui Carol în ţară, G. G. Mironescu, prim-ministru pentru o săptămână
în locul lui Maniu, care demisionase, trece Arcul de Triumf în patrimoniul Ministerului Armatei. Maniu revine, revine şi Mironescu,

dar abia peste un an, când cabinetul va fi condus de Nicolae Iorga, generalul Amza, ministrul de atunci al armatei, solicită la rândul său Consiliului de Miniştri o decizie (35). Precizând însă: “Înainte ca Ministerul să ia în primire acest monument, am cerut ordinele M.S. Regelui”. Iar regele - după cum spune ministrul - leagă chestiunea Arcului de
cea a monumentelor proiectate a se ridica defuncţilor suverani Carol I şi Ferdinand I, sugerează chiar un alt amplasament pentru Arc şi promite că “în ceea ce priveşte planurile definitive ale Arcului de Triumf, [...] va da la timp indicaţiunile necesare din punct de vedere arhitectonic”.


Cam în acelaşi timp, pe acelaşi controversat subiect, Scanavi, personaj important din anturajul Elisabetei, sora lui Carol II şi, o vreme, regina Greciei, întocmeşte, la cererea acesteia, un memoriu informativ (40), din care spicuim: “Dar alături de marea opinie publică care cerea terminarea cu orice preţ, s’au agitat câţiva interesaţi profesionişti care pentru a zădărnici şi opri o lucrare ce nu le fusese încredinţată lor au încercat să ridice tot felul de de obiecţiuni prin care să impresioneze pe aceia ce nu puteau judeca decât după aparenţe şi nu puteau controla afirmaţiunile lor neexacte”; “cei interesaţi sperau ca pentru noua construcţiune care trebuia să înlocuiască pe cea dărâmată, să poată ajunge să li se încredinţeze lor facerea noului monument”; “S’a constatat însă prin mergerea la faţa locului a însăşi M.S. Regelui împreună cu Dl. Profesor Arhitect Antonescu şi diferiţi miniştri că construcţia Arcului de Triumf este perfect solidă şi că toată structura interioară este completă şi executată pentru eternitate în materiale trainice de zidărie, de piatră şi beton armat”; “s’au pus la cale discuţiuni nesfârşite asupra stilului şi asupra proporţiunilor monumentului”;
“Însă acei factori răspunzători [...] după ce şi-au adus aminte că Monumentul Victoriei a fost ridicat sub Regele Ferdinand prin consultarea unei comisiuni formată din înalte competinţe şi personalităţi [...] au ţinut să consulte din nou o comisiune de competinţe şi specialişti instituită pe lângă Ministerul de Domenii [...]. Toţi specialiştii din această Comisiune au opinat că Arcul de Triumf este solid construit şi trebue terminat cât de repede ca monument istoric al Ţărei şi Victoriei”; “Dar mai presus de aceste comisiuni Dl. Petre Antonescu Rectorul Academiei de Arhitectură a avut să asculte de indicaţiunile de supremă instanţă pe care a binevoit să i le dea însăşi Majestatea Sa Regele Carol II-lea care asistat şi de Majestatea Sa Regina Elisabeta a arătat în mod precis modul în care trebuie terminat Arcul de Triumf”;
 “Azi însă se încearcă sub îndemnul lăturalnic şi ocult al unor falşi reprezentanţi de opinie publică care de fapt nu reprezintă decât interesele unui cerc foarte restrâns de oameni interesaţi în schimbarea ordinei naturale
şi legale al lucrului, să se atace o chestiune rezolvată definitiv de Majestatea Sa Regele”; “Metoda nouă [...] este metoda unui concurs public printre arhitecţi pentru a se face un alt Arc de Triumf”; “Dl. Ministru al Armatei [...] care pare că ar voi să accepte noua metodă de sabotare [...] nu cunoaşte probabil regulele precise profesionale care nu îngăduiesc ca opera unui artist să fie nimicită prin transformări neconsimţite”.

Şi concursul nu mai are loc. Mai mult, la 10 aprilie 1935, se înfiinţează, sub preşedinţia lui Gh. Tătărescu, o Comisiune ministerială (41) “care urmează a executa programul guvernului cu privire la ridicarea în Capitală a Monumentelor Regilor Carol I şi Ferdinand I şi la construirea Arcului de Triumf”. Însuşindu-şi punctele
de vedere din referatul ministrului Cultelor şi Artelor, Al. Lapedatu, membru al comisiunii, în şedinţa de guvern din 19 aprilie 1935, Consiliul de Miniştri decide (42) “terminarea lucrărilor Arcului de Triumf [...] pe cale de regie, [...] sub conducerea şi controlul Ministerului Instrucţiunei, Cultelor şi Artelor, conform planurilor întocmite, sub direcţia D-lui Prof. Arhitect Petre Antonescu”. “Cu executarea lucrărilor [...] se însărcinează Societatea Întreprinderile Generale Technice Ing. Tiberiu Eremie, Soc. Anonimă din Bucureşti” (43).


Lucrările aveau să constea (44) “din îmbrăcarea scheletului existent din beton armat cu piatră de talie; din complectarea
cu betoane şi zidării în dosul îmbrăcămintei de piatră; din eventuale complectări şi transformări a scheletului existent; din
lucrări de sculptură, din învelitori speciale şi din diverse lucrări de inscripţii înscripţii în piatră şi plăci în bronz”. Devizul estimativ, întocmit de Petre Antonescu, se ridica la suma de 15 milioane de lei (45).
 Cu controlul tehnic şi administrativ al lucrărilor este delegat arh. Victor G. Stephănescu, membru în Comisia Monumentelor Istorice (46). Contractul dintre Ministerul Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor şi Întreprinderile Tiberiu Eremie se semnează la 24 aprilie 1935 (47). Comisionul constructorului este de 12 % (48). Onorariul arhitectului Petre Antonescu este “ca şi pentru lucrările executate până azi, adica 7% (şapte la sută) din valoarea lucrărilor” (49).

Lucrările au durat un an şi jumătate. 
La 1 decembrie 1936, în prezenţa regelui Carol II, a înalţilor demnitari ai statului, a unor delegaţii parlamentare din ţările aliate şi a trimişilor din toate provinciile României, Arcul de Triumf “a fost dat în stăpânirea şi păstrarea poporului românesc” (50).
În contextul violentelor polemici duse pe seama Arcului din 1922, nu poate rămâne neremarcat faptul că arhitectura acestuia suferă modificări substanţiale. Volumele majore ale noului monument se îndreaptă mai curând spre arhitectura arcului clasic roman, iar decoraţia dobândeşte geome- trie, ancorându-se puternic în arhitectura contemporană epocii. “O arhitectură
şi un stil amintind de acelea ale vechilor monumente ale ţării”, de care scrie în 1963 chiar Petre Antonescu (51), se regăsesc doar în ceea ce se mai păstrase intact din Arcul pe sub care trecuse Ferdinand: soclul de granit (gata încă din 1922) şi baza (al cărei finisaj fusese realizat, conform proiectului iniţial, în campania din 1925 -1926). Elementele decorative ale ficărei faţade principale sunt acum dominate de o pereche de medalioane din marmură albă. Pe faţada de sud (dinspre oraş), ele înfăţişează chipurile suveranilor Ferdinand şi Maria, sculptate de Al. Călinescu în ipostaze asemănătoare celor de pe arcul din 1922 ; pe faţada de nord (dinspre Băneasa), ele reprezintă două alegorii, ale Bărbăţiei şi Credinţei, realizate de Ion Jalea şi Constantin Baraschi. Medalioanele, timbrate cu coroane regale, se află la partea superioară a unor panouri uşor trapezoidale ce plachează cele două masive ale Arcului.

La partea inferioară, sunt săpate şase date: spre sud - 15 AUG 1916 (intrarea României în război) şi 15 OCT 1922 (încoronarea de la Alba Iulia); spre nord - 15 AUG 1916 (prima intrare a armatelor române în Ardeal), 10 NOV 1918 (a doua intrare a armatelor române în Ardeal), 8 IAN 1918 (intrarea armatelor române în Basarabia) şi 24 OCT 1918 (intrarea armatelor române în Bucovina). Textele lui Iorga ce compuneau frizele din 1922 se regăsesc
şi în 1936. Ele sunt încadrate de patru Victorii înaripate, sculptate, în bazorelief, de Medrea, Onofrei, Mac Constantinescu
şi Baraschi. Pe faţadele laterale, pe locul ocupat şi în 1922, două panouri de marmoră de 3 m x 8 m conţin aceleaşi două proclamaţii date de Ferdinand la începutul războiului şi la încoronare.
 Sus, pe frize, sunt cioplite următoarele cuvinte:

GLORIE CELOR CE PRIN LUMINA MINTEI ŞI PUTEREA SUFLETULUI AU PREGĂTIT UNITATEA NAŢIONALĂ (la est) şi GLORIE CELOR CE PRIN VITEJIA ŞI PRIN JERTFA LOR DE SÂNGE AU ÎNFĂPTUIT UNITATEA NAŢIONALĂ (la vest).

Două inscripţii în limba latină plasate deasupra portalurilor laterale fac referire la
domnia lui Carol II, în vremea căreia se încheiase construirea Arcului; dar după 1940, când Carol II avea să părăsăsească pentru a doua oară ţara, ele vor dispărea. Reluând o idee din 1922, faţa interioară a arcadei este decorată cu o succesiune de panouri cuprinzând denumirile locurilor marilor bătălii ale războiului întregirii:

CERNA, JIU-OLT, DRAGOSLAVELE, NEAJLOV, OITUZ, MĂRĂŞTI, MĂRĂŞEŞTI, RĂZOARE, VRANCEA, MUNCELUL, COŞNA, BUDAPESTA. La naşteri, bolta este marcată de stemele ţării, de dinainte şi de după război.

După încă un an şi jumătate, la 22 ianuarie 1932, Consiliul de Miniştri, luând în discuţie referatul lui Iorga, decide să instituie pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri o comisie “care să ia în cercetare şi să hotărească asupra chestiunei Arcului de Triumf de pe Şoseaua Kiseleff din Capitală” (36).
Comisia este compusă din Iorga, gral. Amza, primarul general al Capitalei şi arh. Petre Antonescu. La 11 mai, în prima sa şedinţă, comisia decide continuarea lucrărilor sub conducerea lui Petre Antonescu (37):
“Dîndu-ne seama că construcţia acestui monument se află ridicată în cea mai mare parte din materiale definitive şi că toată structura interioară, din fondaţii până la terasa superioară, e clădită din beton armat cu scări de piatră şi rămpi, uşi şi ferestre din fier, - şi că dărâmarea ar cere o sumă cu prea puţin inferioară continuărei într-o măsură modestă a restului de faţadă ce n’a fost încă terminată prin înlocuirea vestmântului provizoriu de ipsos cu acela definitiv de piatră, - decide a se continua lucrarea, însărcinând pe Dl. Arhitect P. Antonescu cu dirijarea şi organizarea construcţiei”. Dar, la nici o lună, Iorga îşi depune mandatul. În răstimp de un an şi jumătate se succed alte patru guverne şi Arcul pare din nou uitat.

După 19 aprilie 1934, când, sub Gh. Tătărescu, Arcul revine la Ministerul Armatei (la 30 mai 1933, în scurta perioadă de 10 luni în care a fost prim-ministru, Alex. Vaida-Voievod îl trecuse în grija Ministerului de Interne), lucrurile se precipită. La doar patru săptămâni, Cabinetul Ministrului, prin lt. col. Roată, întocmeşte un referat (38): “Cum în jurul proectului Arcului de Triumf a fost o polemică neîntreruptă timp de 14 ani - după cum se poate vedea chiar din dosare - subsemnatul am cercetat, în mod confidenţial, părerile celor mai mari arhitecţi ai ţării. Domnul State Ciortan (decanul Corpului Arhitecţilor), Domnul I. D. Enescu (preşedintele Societăţii Arhitecţilor), Dl. Duiliu Marcu (arhitectul Consiliului Tehnic Superior), Dl. Emil Guneş (Arhitectul Ministerului Apărării Naţionale) mi-au declarat că proectul - aşa cum a fost conceput - este foarte slab. [...] Pentru a se pune capăt oricărei polemici în jurul acestei chestiuni [...] şi pentru că asupra noastră cade întreaga răspundere morală a continuării unei lucrări discutate, soluţia cea mai logică este cea dată de Domnia Voastră: CONCURS”. Iar Ministrul Apărării îi solicită, verbal, sculptorului Oscar Han chiar întocmirea unei teme de concurs. Han acceptă imediat şi însoţeşte schiţa de temă de următorul comentariu patetic (39): “Totodată vă aduc la cunoştinţă că intenţiunea Domniei Voastre de a publica concursul în lumea arhitecţilor, acest fapt a fost primit cu foarte mare entuziasm. Artiştii români înţeleg că un Arc de Triumf aparţine unei naţiuni şi că glorificarea celor ce şi-au dat tributul de sânge pentru patrie şi ca atare la rândul lor înţeleg că ei să contribuie la realizarea acestui măreţ monument cu toată desinteresarea lor pe care înţeleg să o aibe ca arhitecţi şi ca foşti ostaşi pentru întregirea neamului românesc”.

---

1952 -1982

La 9 iulie 1952, pe adresa Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, se primeşte o Notă documentară (52) : “Sezizez prin prezenta că pe frontispiciul «Arcului de Triumf » mai sînt păstrate neatinse inscripţiile dedicate regelui. Apreciez că aceasta este o neglijenţă a org. de resort. De aceia rog ca prezenta sezizare să fie adusă la cunoştinţa forurilor în drept pentru a se lua măsurile necesare. LAZĂR STERE O.B. 18”.

Pe 6 septembrie, Cancelaria Secretariatului C.C. al P.C.R. solicită (53) Sfatului Popular al Capitalei (tov. Jan Ilie) să ia măsuri: “Vă trimitem nota informativă adresată Comitetului Central de Lazăr Stere din Bucureşti [...]. Cu salutări tovărăşeşti [...]”. O rezoluţie datată 10 septembrie cere urgentarea rezolvării: “Gospodăria comunală va cerceta şi propune măsuri în termen de 3 zile de la primire”.

Un tov. ing. M. Cojocaru însărcinat cu rezolvarea cazului e plimbat telefonic de la Comisiunea Monumentelor Istorice la Ministerul Forţelor Armate, de aici, din nou la Comisiunea Monumentelor Istorice, apoi la Comisiunea Ştiinţifică a Monumentelor Istorice de pe lângă Academia R.P.R.,din nou la Comisiunea Monumentelor Istorice şi iar la Comisiunea Ştiinţifică a Monumentelor Istorice de pe lângă Academie. O ultimă dispoziţie de care avem cunoştinţă (“Tov. ing. M. Cojocaru. Rog a lua contact personal cu responsabilii în materie şi referiţi”) nu are, nici ea, deocamdată, vreun rezultat (54).

Dar în preajma Festivalului din 1953, Comitetul pentru Artă de pe lângă Consiliul de Miniştri primeşte sarcina (55) de a înlătura “unele texte cu conţinut reacţionar şi a bassoreliefurilor reprezentînd pe Maria şi Ferdinand de Hohenzolern, de pe arcul
de triumf”. Consultaţi în acest sens, arh. Horia Maicu, membru în Comitetul de Stat pentru Arhitectuctură şi Construcţii,
şi arh. Mircea Alifanti propun (56), cu acordul arhitectului şef al Capitalei, Pompiliu Macovei, “scoaterea medalioanelor cu portretele foştilor regi” şi “înlocuirea lor prin elemente decorative”, “desfiinţarea celor două inscripţii de pe faţadele laterale”
şi “scoaterea inscripţiei «Buda-Pesta» de pe unul din butonii de pe faţa interioară a arcului”.

La solicitarea Comitetului pentru Artă de pe lângă Consiliul de Miniştri, Comisia Monumentelor Istorice avizează, fără tragere de inimă, propunerea (57).
În baza referatului întocmit de arh. Gh. Curinschi, “Consiliul de Avizare (Monumente Istorice şi de Arhitectură) este de părere
că monumentele istorice trebuesc păstrate intacte, astfel cum ne-au rămas. Cum însă - în cazul de faţă - Comitetul pentru Artă a primit sarcina precisă de a aduce modificări unor inscripţii şi decoraţii cu caracter reacţionar, Consiliul este de acord cu propunerile făcute [...] şi recomandă a se face cît mai puţine modificări monumentului în sine”. Semnează arh. Duiliu Marcu.

Propunerile lui Maicu şi Alifanti sunt aduse la îndeplinire rapid. Dar medalioanele suveranilor nu sunt înlocuite, ci mutilate, sub decoraţia florală din stuc ce avea să le acopere 40 de ani. Rămăseseră neatinse înscripţiile de pe frontispicii. Şi D. Manea, un corespundent ocazional al “Informaţiei Bucureştiului”, scrie ziarului în noiembrie 1958 (58): “Trec adesea pe Şoseaua Kiseleff pe jos, pînă dincolo de Arcul de Triumf. Acum, toamna, cînd frunzele cad una cîte una pe aleile pietonilor [...], în suflet ţi se strecoară acea melancolie care te cufundă în meditare despre fiinţă şi nefiinţă, despre rostul nostru pe pămînt, şi în ce măsură am contribuit noi, cît de cît, prin fapte pozitive, la instituirea unei societăţi, în care toţi oamenii să se bucure deopotrivă
şi din plin, de avantagiile pe care ni le oferă natura, prin frumuseţea şi fertilitatea ei. [...]

Aceste simţăminte le încercam deunăzi, cînd, apropiindu-mă de arcul de triumf [...], atenţia mi-a fost atrasă de doi adolescenţi [...] cari, rezemaţi ştrengăreşte, de umerii unei şcolăriţe, o încadrau [...], formînd parcă un grup statuar. Privirile lor erau îndreptate spre inscripţia gravată pe frontispiciul Arcului de Triumf. Am trecut mai dreptate, gîndindu-mă ca la reîntoarcere să nu uit să citesc şi eu acea inscripţie [...]. Pînă atunci, îmi rememoram toate fazele prin care a trecut acest arc de triumf, încă de la data construcţiei sale. La numai cîţiva ani după ce a fost făcut, Arcul de Triumf începuse să se dărăpăneze. Curgea molozul din el. Critici aspre în presa burgheză a vremii care acuză cheltuieli exagerate şi lucru de mîntuială. Apoi, Arcul de Triumf a fost refăcut. Desigur cu altă cheltuială. Dar istoria, implacabilă, a adus actul de la 23 August 1944, iar la 30 Decembrie 1948 (sic), monarhia, cu
toate tentaculele ei, a fost măturată pentru totdeauna din fruntea ţării. Cu toate acestea, la atîta vreme după eliberare, răstimp în care cuceririle revoluţionare ale poporului nostru au pus temelii de granit regimului nostru democrat-popular în mers spre socialism, tineretul nostru, căruia în şcoli i se dă o altă educaţie, mai poate citi şi comenta inscripţii ca aceea de pe frontispiciul arcului de triumf, care sună cam astfel : «cu sabia Regelui Ferdinand, cu ajutorul poporului român şi cu gîndul (?) Reginei Maria s-a înfăptuit...». N-aşi vrea să se creadă că am pretenţia să se pună, imediat, o altă inscripţie, în loc. [...] Pînă la «reprofilarea» acestui arc de triumf, eu cred însă că trebuie scoase, neapărat de pe el, toate inscripţiile ce nu corespund istoriceşte regimului politic instaurat în ţară de poporul romîn sub conducerea partidului nostru”.

Ziarul sesizează Sfatul Popular al Capitalei, care, prin Secţiunea de Arhitectură şi Sistematizare, se adresează (59) Comisiei Ştiinţifice a Muzeelor şi Monumentelor Istorice de pe lângă Academia R.P.R.: „rugîndu-vă să binevoiţi [...] a lua măsurile pe care le veţi crede de cuviinţă”. Comisia (preşedinte - Em. Condurachi, secretar ştiinţific - Dan Bădărău) amână jumătate de an răspunsul şi, în final, socoate (60) că “o astfel de problemă depăşeşte atribuţiile sale”, “că sarcina ei este de a păstra intacte monumentele de cultură ce se află sub protecţia Statului”, dar că, întrucât situaţia face parte dintr-un context “în atingere cu politica generală a Partidului şi Guvernului”, decide “să se conformeze unor directive generale ale Consiliului de Miniştri şi roagă să i se dea instrucţiuni în acest sens”.

Nu ştim dacă s-a dat vreo instrucţiune şi nici ce poziţie va fi avut academicianul Athanasie Joja, căruia, în calitate de
vice-preşedinte al Consiliului de Miniştri, i se adresa Comisia. Dar textele de pe Arc au rămas.
În cursul anului 1980, se profilează posibilitatea unei “vizite de lucru” la Arcul de Triumf, care redevine, în spiritul politicii naţionaliste a vremii, “edificiu reprezentativ al Capitalei, monument istoric de arhitectură, [...] realizat pentru comemorarea faptelor de arme din primul război mondial [...], care au culminat cu actul reîntregirii neamului” (61). Cu această ocazie se constată grave degradări ale construcţiei şi se decide la toate nivelurile de responsabilitate executarea unor reparaţii capitale. Dificultăţi de finanţare, de documentare, de soluţionare tehnică, de avizare şi imensul material birocratic care a trebuit întocmit determină prelungirea proiectării la aproape un an şi jumătate. Execuţia a avut loc în cele 4 -5 luni ale iernii 1981 -1982 “sub presiunea «vizitei», care, pînă la urmă, nu a mai avut loc” (62). După două întreprinderi timide (în 1960* şi 1966**), era “prima încercare mai importantă de reparare a monumentului după cel de-al doilea război mondial” (63).

* Documentaţie întocmită de S.P.C., Secţiunea Gospodăriei Comunale, Serviciul Construcţii-Instalaţii
** Proiect nr. 4379 / 1966, întocmit de Institutul Proiect Bucureşti

---

1992 - 2016

Curând după căderea comunismului, în toamna anului 1992, în urma referatului Direcţiei Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice, pe locul celor două medalioane de marmoră cu chipurile suveranilor Ferdinand şi Maria, distruse în 1953, s-au montat, nu fără unele împotriviri, bronzurile (din fericire, păstrate), care, pe Arcul din 1922, împodobeau pereţii de vest şi de est ai deschiderii centrale.

În cadrul unor ample lucrări de consolidare şi renovare executate între 2014 şi 2016, sunt rescrise textele celor două proclamaţii ale regelui Ferdinand, îndepărtate tot în 1953 de pe faţadele laterale ale Arcului, iar medalioanele din bronz montate la repezeală în 1992 sunt înlocuite cu replici în marmură ale originalelor din 1936.

- Dan IONESCU, 2022

---

NOTE

• (1) Arcul de Triumf, în „Arta şi Oraşul”, 1928 (studiu nesemnat, aparţinând, foarte probabil, lui Petre Antonescu).


• (2) Ibidem.

• (3) Pentru refacerea imaginii Arcului de Triumf construit în 1922, s-au consultat fotografii din epocă şi lucrarea POPESCU-BĂJENARU, Povestea neamului românesc, Bucureşti, 1925.


• (4) AL. TZIGARA-SAMURCAŞ, Estetica Capitalei. Arcul de Triumf şi Palatul Comunal, Bucureşti, 1928.

• (5) Ibidem.

• 
(6) Ibidem.


• (7) Textul, apărut chiar în „Viitorul”, ziarul liberalilor, sub care se construise Arcul, este reprodus cu satisfacţie de Samurcaş în op. cit.

• (8) „România”, 19 oct. 1923.

• (9) Arhivele Statului, Direcţia Arhivelor Centrale, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dosar 12/1924, f. 67, Referat.


• (10) Ibidem.

• 
(11) Ibidem.

• 
(12) Ibidem.

• 
(13) Ibidem, f. 66, Adresa nr. 15689/14 mai 1924.

• 
(14) Ibidem.


• (15) Ibidem, f. 85, Adresa nr. 1427/28 mai 1924.

• 
(16) Ibidem, f. 86, Adresa nr. 28169/4 iunie 1924.

• 
(17) Ibidem, f. 109, Adresa nr. 1654/5 iulie 1924


• (18) Ibidem, f. 116, Adresa nr. 4704/51413/20 august 1924.


• (19) Ibidem, f. 114, Adresa nr. 48192/18 sept. 1924.


• (20) Ibidem, f. 156, Adresa nr. 2529/7 oct. 1924.

• 
(21) N. IORGA, Necuviinţă faţă de Coroană, în „Neamul Românesc”, nr. 140/23 iunie 1925.

• (22) „Argus”, 13 aug. 1925.

• 
(23) Decizia ministerială nr. 14895/12 aug.1925.

• 
(24) Arhivele Statului, Direcţia Arhivelor Centrale, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dosar 4/1935, f. 27, Referat privind Istoricul refacerii Arcului de Triumf (v. nota 38) („S’au refăcut 4 m din bază, măsurat de la marginea superioară a soclului, care era construit definitiv”) şi dosar 28/1929, f. 20, Arcul de Triumf de la Şoseaua Kiseleff. Istoric, anexă la Referatul nr. 46635/18 mai 1929 al Ministerului Domeniilor („executându-se definitiv din piatră baza Arcului pe 4 metri înălţime”).

• (25) „Dreptatea” 10 martie 1927.


• (26) PAMFIL ŞEICARU, în „Cuvântul”, 13 martie 1927.

• 
(27) „Politica”, 25 iunie 1927.


• (28) AL. TZIGARA-SAMURCAŞ, op. cit.

• 
(29) Ibidem.

• (30) Arcul de Triumf, în „Arta şi Oraşul”, 1928 (v. nota 1).


• (31) AL. TZIGARA-SAMURCAŞ, Arcul de Triumf, în „Convorbiri Literare”, dec. 1928 (Extras, Socec & Co., 1929, p. 5, 6).


• (32) Arhivele Statului, Direcţia Arhivelor Centrale, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dosar 3/1929, f. 3, Adresa 258/14 ian. 1929 a Preşedinţiei Camerei Deputaţilor către Preşedintele Consiliului de Miniştri.


• (33) Ibidem, dosar 28/1929, f. 21, 22, 23, Proces Verbal al şedinţei Comisiunii..., anexă la Referatul nr. 16635/18 mai 1929, din care se citează în continuare.


• (34) Ibidem, f. 13-23, Referatul nr. 46635/18 mai 1929.


• (35) Ibidem, dosar 21/1932, Adresa nr. 05589/11 iun. 1931.


• (36) Ibidem, dosar 21/1932, f. 8, Jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 45/21 ian. 1932.

• 
(37) Ibidem, f. 5, Jurnalul Proces-verbal nr. 1/11 mai 1932.

• (38) Ibidem, dosar 4/1935, f. 27, 28, Referat (nr. 380 din 17 mai 1934) privind Istoricul refacerii Arcului de Triumf, întocmit de Ministerul Apărării Naţionale, Cabinetul Ministrului, prin col. ROATĂ. Referatul nu este înregistrat şi poartă menţiunea confidenţial. Pe referat, într-o notă manuscrisă - parţial ilizibilă - se comentează: „În acest Referat al Dlui. Colonel Roată lipseşte în întregime situaţia 


Arcului de Triumf din 1933 -1934, privind [?] încredinţarea de M.S. Regele, din nou Dlui. Ar. Antonescu cu facerea proectelor supuse M.S. şi corectate [?] în mod definitiv de M.S.R.E. cu [...]”.

• (36) Ibidem, dosar 21/1932, f. 8, Jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 45/21 ian. 1932.

• (37) Ibidem, f. 5, Jurnalul Proces-verbal nr. 1/11 mai 1932.

• (38) Ibidem, dosar 4/1935, f. 27, 28, Referat (nr. 380 din 17 mai 1934) privind Istoricul refacerii Arcului de Triumf, întocmit de Ministerul Apărării Naţionale, Cabinetul Ministrului, prin col. ROATĂ. Referatul nu este înregistrat şi poartă menţiunea confidenţial. Pe referat, într-o notă manuscrisă - parţial ilizibilă - se comentează: „În acest Referat al Dlui. Colonel Roată lipseşte în întregime situaţia Arcului de Triumf din 1933 -1934, privind [?] încredinţarea de M.S. Regele, din nou Dlui. Ar. Antonescu cu facerea proectelor supuse M.S. şi corectate [?] în mod definitiv de M.S.R.E. cu [...]”.


• (39) Ibidem, f. 37, Scrisoare, nedatată, neînregistrată.

• (40) Ibidem, f. 39, 40, 41, copie dactilografiată, purtând înaintea textului următoarele însemnări, scrise de aceeaşi mână care a adnotat şi referatul colonelului Roată (v. nota 38): 20 mai 1934/Ministrul Armatei Dl Gal Uică/La cererea M.S. Reginei Elisabeta, Dl Scanavy alcătueşte un memoriu informativ asupra situaţiei generale a Arcului de Triumf.


• (41) Ibidem, fond Departamentul Artelor, dosar 66/1935, f. 22, Jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 676/10 apr.


• (42) Ibidem, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dosar 4/1935, Jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 734/19 apr. 1935 (copie).


• (43) Ibidem.


• (44) Ibidem, f. 29, Referatul Ministrului Cultelor şi Artelor, AL. Lapedatu, în şedinţa de guvern din 19 apr. 1935.


• (45) Ibidem, fond Departamentul Artelor, dosar 66/1935, f. 22, Deviz estimativ pentru completarea construcţiei Arcului de Triumf din Capitală.

• 
(46) Ibidem, f. 15, Delegaţia Ministerului Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor, nr. 078411/24 apr. 1935.


• (47) Ibidem, f. 16, 18, Contractul..., înreg. sub nr. 078412/24 apr. 1935.


• (48) Ibidem.

• (49) Ibidem, f. 17, Adresa nr. 083252/8 mai 1935.


• (50) CONSTANTIN KIRIŢESCU, Arcul de Triumf şi Epopeea română, Bucureşti, Editura Casei Şcoalelor, 1937, p. 29.

• (51) PETRE ANTONESCU, Clădiri, construcţii şi studii, Bucureşti, Editura Tehnică, 1963, p. 41.

• 
(52) Arhiva Direcţiei Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice, Fond Arcul de Triumf/Bucureşti/1952-1966, dosar 1, f. 1, Notă documentară.

• (53) Ibidem, f. 2, Adresa 18112/6 sept. 1952.

• (54) Ibidem, f. 2 şi 7, dispoziţii şi referate schimbate, între 29 sept. şi 9 oct., în cadrul serviciului C.T.C. al Sfatului Popular.

• (55) Arhiva Direcţiei Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice, Fond Arcul de Triumf/Bucureşti/1953-1966, dosar 2, f. 2, Adresa 22127/8 iul. 1953.


• (56) Ibidem, f. 1, Notă anexată la adresa de mai sus.

• (57) Ibidem, f. 4, Aviz nr. 144/10 iul. 1953.

• (58) Arhiva Direcţiei Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice, Fond Arcul de Triumf/Bucureşti/1952-1966, dosar 1, f. 9, Sesizare, înreg. sub nr. 16706/14 oct. 1958 (copie).


• (59) Ibidem, f. 8, Adresa nr. 5544/oct. 1958.

• (60) Ibidem, f. 11, Adresa nr. 322/18420/19 iunie 1959, către Sfatul Popular al Capitalei şi f. 12, Adresa nr. 19766/340/30 iunie 1959, către acad. Ath. Joja, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri.


• (61) Notă privind lucrările de reparaţii necesare la Arcul de Triumf, înaintată conducerii superioare de partid şi de stat de GH. PANĂ, preşedintele Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti.

• 
(62) DOINA CONSTANTINESCU, Mereu în actualitate: Arcul de triumf, în „Bucureşti. Materiale de istorie şi muzeografie”, XI, 1992.

• (63) Ibidem.