Ipostaze ale locuirii comunităților evreiești din Moldova (1775-1930)
Premiul Secțiunii “10. Publicații de arhitectură” la Bienala Națională de Arhitectură - Ediția XV, 2023
Cartea urmărește să aducă în atenția publicului contribuția comunităților evreiești la dezvoltarea urbană a Moldovei istorice, abordând subiectul atât dintr-o perspectivă culturală cuprinzătoare (istorică, socială, religioasă, arhitectural-urbanistică), cât și dintr-o perspectivă constatativă a unui spațiu geografic extins, prin regăsirea unor repere construite în teritoriile aflate în afara granițelor istorice moldovenești în vederea descifrării bogăției fenomenului local. Aceste indicii urbane și arhitecturale, privite în raport cu manifestări ale locuirii evreilor moldoveni din perioada 1775-1930, duc la o metodă de înțelegere macro-comparativă a unui fenomen greu explicabil astăzi și identificabil doar grație diverselor rămășițe urbane (încă păstrate astăzi) de locuire evreiască.
Pentru a surprinde amploarea și diversitatea conceptuală a fenomenului, volumul este împărțit în patru părți care au o anume caracteristică de lectură – au calitatea de a putea fi citite independent, dar și împreună; sunt ipostaze, privite din mai multe puncte de vedere, care ajung să conveargă către reliefarea unui proces complex – dar puțin cunoscut de publicul larg sau chiar de către specialiști – de spațializare specifică a locuirii comunitare evreiești.
Acest studiu este, totodată, o pledoarie pentru conservarea unor urme infime ale acestor exprimări urbane și arhitecturale, care, deși aparent minore, duc la înțelegerea contemporană a așezărilor istorice moldovenești dintr-o altă fațetă.
Argument
Orașele istorice ale Europei contemporane scot în evidență un trecut comun, cel al Diasporei evreiești, reprezentat, de cele mai multe ori, în țesutul urban prin demarcația unui cartier sau a unui nucleu evreiesc. Însă, structura social-urbană a unui sistem spațial de acest fel este puțin sesizabilă în teren și a făcut doar parțial obiectul unor studii mai detaliate. Analizele arhitecturale și urbanistice referitoare la acest subiect se rezumă la enumerarea unor clădiri reprezentative ale comunităților evreiești locale, la aspecte socio-culturale și politice, fără a încerca încadrarea acestor nuclee de locuire într-un fenomen arhitectural-urbanistic la scară largă, comun Diasporei europene. De altfel, există destul de puține cercetări care sunt centrate pe ideea descifrării țesutului urban și a fondului construit istoric, înțelese ca urme fizice ale unor relații culturale, funcționale și de locuire proprii acestor comunități. Tocmai această juxtapunere poate duce la devoalarea unei specificități culturale a locuirii (urbane) evreiești în istoria Diasporei europene. Chiar până în prima parte a secolului al XX-lea, locuirea vernaculară a comunităților evreiești a cuprins o logică socială și spațială diferită de cea a populației autohtone (preponderent creștină), fiind un microunivers situat în interiorul unei configurații urbane, orașul, în permanență în curs de dezvoltare. Viața comunităților evreiești din Diaspora a fost definită de o legislație dihotomică: pe de o parte prin legea religioasă - din interiorul comunității - și, pe de altă parte, prin legile exterioare, din afara comunității, ale statului sau ale localității-gazdă. Acest echilibru variabil între doi factori dihotomici, care devin congruenți, determină necesitatea analizei imaginii urbane ca o expresie a societății care o generează.
Comunitățile evreiești din România și istoriografia acestora au devenit subiect al cercetării istorice începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea și continuă până în prezent.
Subiectului îi lipsește, totuși, o perspectivă macroteritorială și o abordare arhitectural-urbană a fenomenului, care să țină cont de analiza relației dintre spațiile evreiești construite - unele dispărute, iar altele vizibile încă și astăzi - și de dezvoltarea urbană organică sau planificată a mediului înconjurător al așezărilor în care se regăseau locuitori evrei. Miza acestei cercetări nu este de a releva o istorie a imaginii-tip a arhitecturii sau a spațiului urban evreiesc - fiindcă aceasta nu există - ci de a identifica un mozaic de practici și constructe spațiale evreiești în diferite contexte urbane și semiurbane.
Vom vedea pe parcursul acestei cărți că în perioada modernă s-au dezvoltat și s-au readaptat diverse formule de locuire evreiască care au pornit de la tradițiile medievale ale burgului feudal - un locus ce a cumulat o ordine religioasă și una laică, administrativă și, în special, politică. Pe de altă parte, fenomenul trebuie înțeles ținând cont de gradul de răspândire a evreilor pe teritoriul Europei și de caracterul regional pe care l-au căpătat comunitățile în funcție de marea familie religioasă din care făceau parte (evrei sefarzi, așkenazi ș.a.), de subgrupurile comunitare care s-au dezvoltat ca urmare a curentelor interne de laicizare sau ortodoxizare, dar și de atitudinile politico-legislative variate ale fiecărei subzone geografice europene, în parte. Ținând cont de aceste nuanțări, considerăm că fenomenul migrării și al continuei re-așezări evreiești a purtat anumite trăsături esențiale care schițează niște direcții clare în conturarea unui spațiu al locuirii influențat, măcar parțial, de rigorile religioase iudaice.
Totuși, locuirea evreiască necesită și o analiză microteritorială la nivelul detaliului urban, luând în considerare structura și țesutul urban istoric (ca exprimare a relațiilor intracomunitare în spațiul public), conformarea locuinței (ca exprimare arhitectural- simbolică a locuitorului evreu), dar și relația interstițială dintre cele două: spațiul semi-public, semi-privat al curților, al gangurilor de acces sau al spațiilor intermediare. Mai mult, fiecare subzonă geografică și teritorială a determinat un anumit grad de specificitate a locuirii dictată de materiale și modele locale rezidențiale, ceea ce conduce la necesitatea analizării unei corelări a locuirii vernaculare, dezvoltate regional, cu necesitățile de cult ale comunităților evreiești.
Cercetarea de față are în vedere faptul că istoria evreilor de pe teritoriul provinciilor românești a avut un caracter particular, aceștia aflându-se de-a lungul istoriei sub sfera de influență politică a mai multor imperii europene (Polono-Lituanian, Otoman, Țarist, Habsburgic).
Arh. Irina Nemțeanu
Irina Nemțeanu (n. 1989) - membru al Uniunii Naționale a Restauratorilor de Monumente Istorice din România - este arhitect bucureștean, cu studii masterale în arhitectură, gestionarea patrimoniului și design muzeografic, doctor în arhitectură din anul 2020 cu teza „Modele și șabloane spațiale de locuire ale comunităților evreiești așkenaze din Moldova (1775-1930)”.
Este dedicată domeniului restaurării și reabilitării patrimoniului construit, precum și cercetării istoriei arhitecturii și urbanismului.
“Locuirea evreiască este analizată succesiv dinspre istoria mare către cea locală, de la macro-teritorial la micro-arhitectural, din interiorul comunității evreiești (prin inextricabila împletire dintre simbolic-religios, sacru și profan, funcțional și prin comportamentul cotidian urban, în spațiul comun public sau domestic și în interiorul locuinței) și din exterior, dinspre contextul-gazdă. Locuirea evreiască nu este privită ca heterotopie, așa cum nu este nici «romantizată»; sub lupa Irinei Nemțeanu, ea este o realitate analizată ca țesut urban specific și ca arhitectură, unde istoria stă în legătură cu formele urbane rezultate din așezarea și diversificarea comunitară evreiască, iar cultura identitară este transferată către structura urbană prin mediul reperelor spațiale specifice, a «șabloanelor spațiale». În felul acesta, autoarea face vizibil un habitat distinct, rezultat din respectarea legilor social-religioase menite locuirii evreilor în medii altele decât Ierusalimul, dar într-un cadru străin spiritual și adesea neprimitor cu care conlucrează.”
(extras din Prefața „Un tablou aproape pierdut”, Prof. univ. dr. arh. Ana Maria Zahariade)
“Orașele românești extracarpatice au nevoie, în continuare, de abordări diverse privind geneza, istoria, organizarea, legislația, iar o temă ca aceasta, asupra căreia ne pronunțăm aici, consider că umple un gol imens de informare. Subiectul este foarte puțin prezent în literatura de specialitate (în raport cu istoria celorlalte “civilizații” urbane din spațiul românesc), cu toate ca istorii ale comunităților evreiești sau culturii iudaice din aria est-europeană și Románia (în speță din Moldova), sau monografi destinate unor așezări sau unor componente ale lor, există începând cel puțin cu sfârșitul secolului al XIX-lea. Noutatea studiului, de factura urbanistică și arhitecturală, rezidă în modul global de abordare a subiectului, de la context (istoric, politic, administrativ, economic. confesional, cultural), teritoriu, așezare și componentele ei și până la detaliul locuirii. Din acest punct de vedere, este rezultatul unei cercetări de pionierat, care merită, încă de la început, salutată ca atare. Unul dintre scopuri, deseori evocat de Irina Nemteanu, este acela de a da o speranță pentru viitor acestor alcătuiri, care fac parte integrată din civilizația urbană românească, speranță care ar trebui să se bazeze pe administrări și politici responsabile”.
Prof. univ. dr. arh. Teodor Octavian Gheorghiu
“Volumul propus de Irina Nemțeanu este un demers important în scrutarea unei tematici interesante și neaprofundate în literatura de specialitate, nici în cea a urbanismului românesc și nici în științele iudaice. Sarcina luată de această lucrare este cu atât mai dificilă, cu cât încearcă clarificarea unui subiect complex, cel al spațiului, pentru un popor ce timp de două milenii nu a avut „spațiul său”. Un popor ce a trebuit să își organizeze locuirea în funcție de înțelegeri - de tip contractual - cu alte societăți, care îi acordau - sau nu - drept de ședere temporar. De aici o anume tendință de modestie în construcția așezămintelor de cult sau a locuințelor. Am putea spune chiar o neglijare programată a esteticului. Apreciez deosebit conceptul central al cărții, cel de șabloane de locuire, ce include mărturiile identificabile în cotidianul contemporan, cum ar fi trama stradală, formatul unor artere. Este meritul autoarei de a muta analiza cercetării, de la elementul unicat la sinteza urbana”.
Prof. univ. dr. Liviu Rotman
CUPRINS
Prefață “Un tablou aproape pierdut” de Ana Maria Zahariade - Câteva considerații despre locuirea comunităților evreiești din Moldova
Sistemele de referință
Imaginarul locuirii evreiești în Diaspora europeană
Cultura evreiască și spațiul locuirii
Mutațiile secolului al XIX-lea în Diaspora europeană
Lectura orașului prin prisma locuirii evreiești: fragmentări, constanțe și stratificări
Resursele externe și cadrul comparativ
Contextul moldav înainte de anul 1775
În umbra imperiilor
Tipologii ale așezărilor cu locuitori evrei: de la Legile Magdeburg la miasto, mesto, ștetl și târg
De la structura primară de locuire la nucleele evreiești din marile centre urbane
Parcursul locuirii evreiești în Moldova
Stadiile de evoluție
Teme ale locuirii evreiești din Moldova
Problema multiculturalității și a multicultualității
Restituții ale locuirii evreiești moldovene
Identificări iconografice în teritoriu
Epilog
Anexe - Instances of Jewish living in the communities of Moldavia (1775-1930)
Hypostasen des Lebens jüdischer - Gemeinden in Moldawien (1775-1930)
Bibliografie selectivă - Glosar de termeni - Index selectiv - Sursa ilustrațiilor
Editura Simetria 2023 / ISBN 9789731872537 / Număr pagini 304 / Copertă Paperback / Dimensiuni 215 x 280 mm / Suport media Carte tipărită
*Cartea a apărut cu sprijinul Ordinul Arhitecților din România prin Timbrul de Arhitectură, al Administrației Fondului Cultural Național, ARTGLAS S.A. și al Fundației Culturale Nostra Missio.
